In fata dumneavoastra
sta tristetea. Arata ca un om foarte grav care stie ca nu il iubiti. Ceafa ii
este incordata si tremura, ca si dumneavoastra de altfel. Din cauza fricii
”nimeni nu ma iubeste”, se agita de parca ar cauta o cale noua de a iesi din situatie.
Se simte neputincioasa
pentru ca nimeni nu observa starea ei de incordare, sentimentul ei ca nimeni nu
o iubeste. E gata sa izbucneasca in plans. Asteapta sa-i dati atentie. Asteapta
sa o iubiti.
Incercati sa o intelegeti si sa vorbiti cu
ea: “Draga frica
<nimeni nu ma iubeste>, iarta-ma ca te-am tinut in mine si ca in loc
sa-ti dau drumul, te-am lasat sa cresti pana te-ai transformat in tristete.
N-am stiut sa te inteleg din toata inima si n-am stiut cum sa te eliberez. Am
stiut doar sa te tin in mine si sa te las sa cresti. Si nu se putea ca tu sa nu
cresti. Iarta-ma!”
Frica devenita tristete
face o miscare de parca ar vrea sa protesteze, de parca ar vrea sa va spuna
ceva, de parca ar vrea sa va invinuiasca de ceva, dar se stapaneste. I se zareste
fata. Chipul ei exprima probleme de domeniul vizibilului. Innegrirea fetei
inseamna ca ea se teme de falsitate si de aceea nu plange. Se teme ca plansul
ei sa nu semene cu un teatru ieftin, cu zgomote si tupete, cu acuzatii
reciproce. Ati lasat-o sa creasca pana la dimensiuni atat de mari, incat nu i-a
mai ramas nicio speranta ca va putea fi plansa.
“Draga tristete, iarta-ma ca te-am lasat ca
cresti atat de mare. Iti dau drumul. Tu mi-ai aratat ca am lasat sa creasca
frica “nimeni nu ma iubeste” si tristetea din cauza careia nu pot sa fiu asa
cum sunt de fapt. Ca atunci cand vreau sa plang, in loc sa plang, imi agat pe
fata un zambet. Iarta-ma, frica draga, ca te-am lasat sa cresti si sa domini
tristetea. Iertati-ma amandoua pentru ca, revoltata fiind de falsitatea, de
teatrul vietii, nu am inteles ca eu ma lupt cu voi, in loc sa va eliberez. Acum
va dau drumul.”
Frica a
disparut. Unde? Nu putea sa dispara asa de repede. Ma uit: fuge de-a lungul
strazii vecine tipand fara sunete. Fuge de dumneavoastra deoarece nu ati
raspuns din tot sufletul la ce v-am spus eu si acum tristetea dumneavoastra se
simte rau.
“Iarta-ma, tristete draga, ca deocamdata nu
te consider egala cu mine si nu stiu sa te eliberez din tot sufletul, astfel
incat sa-ti fie bine. Iarta-ma ca din nepricepere te-am lasat sa cresti.
Iarta-ma ca fugind de propriile mele probleme si ocupandu-ma de ale altora,
te-am lasat sa cresti. Iarta-ma ca am persistat in a te amplifica.”
Tristetea dumneavoastra
fuge apasandu-si cu mana barbia, ca sa nu scoata niciun sunet. Lacrimi nevazute
curg siroaie inauntrul ei. Alearga si deodata cade ca secerata. E nefericita.
“Iarta-ma, tristete
draga ca, stapanindu-mi din toate puterile lacrimile tale, te-am adus la
epuizare. N-am stiut ca inabusirea stresurilor il face pe om nefericit. Te las
in libertate. N-am inteles ca orice nemultumire ma face trista si
neputincioasa. De fiecare data cand aud vorbe de repros sau vorbe rele, mi se
contracteaza ceafa, amutesc si mi se taie picioarele, dar nu am presupus ca
spasmul acesta este provocat de faptul ca eu te tin in mine. Tu erai cea care
ma avertizeaza ca trebuie sa te eliberez. Abia acum inteleg. Iarta-ma.”
Tristetea se indreapta
spre dumneavoastra, intinde mainile si vrea sa va ia de mana, dar dumneavoastra
va retrageti mana. Nu doriti sa o atingeti. Va temeti fizic de ea. Parca tot
ati mai vrea sa rezistati cu curaj la loviturile sortii si nu doriti sa
raspundeti la plansul tristetii.
“Iarta-ma, tristete draga, ca ma tem atat de
mult de tine incat nu pot sta in apropierea ta. Iarta-ma ca nu am incredere in
tine ca invatator si ca vreau sa fac totul prin propriile mele forte.
Deocamdata. Iarta-ma, cutezanta mea absurda, tu nu esti altceva decat strans
din dinti pentru a nu scanci ca un copil. Iarta-ma, eu am crezut ca este
indrazaneala frica mea ca nu voi mai fi iubita daca voi deveni plangareata. Iti
redau libertatea.”